Cum e viața pe care o trăiești? Cine îți spune cum să trăiești?

Că gândesc la fel ca tine aproape nu mai e un secret pentru cei care îmi citesc blogul. Unii îmi sugerează mai direct sau discret să citesc şi altfel de cărţi…haha, iar alţii se simt conectaţi la acest tip de adevăr.
Se spune că viaţa derulată în copilărie este amprentantă pentru restul zilelor şi sunt de acord. Eu n-am avut o copilărie roz-bonbon. Am început să mă maturizez aproape brutal pe la 13 ani când am rămas orfană de un părinte.
Care o fi explicaţia faptului că iubeşti lumea, oamenii şi mai cu seama viaţa din partea plină a paharului ?
:)

cei care traiesc cu talpile lipite de pamant vor fi atrasi intotdeauna si iremediabli de catre cei care par a trai intr-o lume ireala… in care, culmea, se mai simt si foarte bine :)
pentru ca, desi realitatea fiecaruia exista in mintea sa, tot acolo, in minte, mai in marginea dinspre suflet exista credinta si speranta ca mai exista si o alta realitate :)

am incecat sa comunic cu tine ,naiva de mine .!.. am avut impresia , e prea mult convingerea ,ca cel care scrie si anume domnul coach Ioan nu este cel autentic . Simt ca uneori trantesti usa in fata , fara sa dai raspunsurile . Daca totul este profesional, ma scuzati , prefer sa -mi fac prietenii de suflet asta ma motiveaza .

Ioan, aici parerea mea este cam ca cea a rabinului din Buhusi: “si tu ai dreptate, si tu ai dreptate”
Am vazut oameni visatori care sfarsec ca niste copii batrani, puerili si crezindu-se posesori ai adevarurilor supreme – niste RATATI!
Dar am vazut si oameni cu picioarele pe pamant gauriti pe dinauntru de invidii, socoteli si nesfarsitele lor “target-uri” – niste RATATI!
Cred ca pana la urma totu-i relativ! (ca sa-l parafrazam pe un alt MARE evreu al lumii)
Cred ca important este sa te bucuri de orice zi oricum ai fi…
PS: ai grija nu mai ai decat in jur de inca 40 de ani, dintre care ultimii cu reumatism si Alzheimer – scuze, acum sunt cinic :)

Oameni buni, fiti voi insiva! Suntem oameni, nu zei, deci avem voie sa fim imperfecti. Si putem fi superbi in imperfectiunea noastra. Sunteti fericiti sau tristi, nu conteaza, aratati asta celorlalti. Cum sa ne cunoastem si sa ne intelegem daca nu ne aratam adevarata fata? Nu va fie teama sa aratati ca sunteti vulnerabili, tocmai in asta zace adevarata putere: sa cazi in vazul tuturor si sa arati, apoi, ca stii sa te si ridici. Si inca ceva: dupa parerea mea, cel mai intelept este sa nu ai asteptari decat de la tine insuti. De vorbit am mai vorbi, dar …s-a inserat. :)

Adevărata libertate începe cu faptul de a recunoaşte că nu suntem răi sau buni, ci doar suntem…uneori chiar ajungem să credem despre noi că suntem incompetenţi, proşti, penibili, răi- diabolici chiar, nesiguri….ba mai mult încercăm să pretindem că suntem altcineva decât suntem…Adevărata personalitate este cinstită cu sine şi despre sine însăşi…aceasta este ceea ce este…şi aşa cum este, este propria noastră creaţie…

Coach Ioan, dap, e o adevarata belea asta cu atasamentu’. :) Apropos de independenta, cred ca devenim cu adevarat independenti abia atunci cand rezolvam, in mod corect, problema atasamentului.
Mircea, subscriu la faza cu glagoria. Si nota 200 pt cum reusesti sa-ti gestionezi durerea. Nu stiu daca are vreo importanta, dar sunt by your side. :)

Asa e, dar unele se vindeca “frumos”, in timp raman aproape invizibile. Ti-o zice io, care e medic. Pot sa te intreb cati ani ai? :)

“Da, ma iubesc pe mine”, mi-am zis, cand am citit intrebarea ta. Dar oare ce fac cand ma iubesc? Pai, imi ajut semenii. Si? Ce obtin din asta pentru mine? Uneori, bucurie fara margini, daca din ceea ce am oferit eu, a crescut ceva frumos, daca oamenii respectivi au avut un beneficiu. Si atunci, ma simt motivata sa dau mai mult, in detrimentul meu, chiar.
Dar nu intotdeauna este asa. Sunt situatii in care, cu tot efortul, tot nu esti bun, tot ai uitat ceva, vorba aceea, “da’ de ce n-ai basca, iepurasule?” …
Si asa se produce un declic si iti dai seama ca a te iubi inseamna a-ti oferi si tie. Ca tot lasand la o parte, nevoile si dorintele tale, ele nu se satisfac, ba chiar mai cresc, se inmultesc. Si care ar fi solutia? Pentru ca, atunci cand nu dau altuia, nu ma simt bine, iar daca uit de mine, iarasi e in neregula.
Poate daca mi-as oferi si mie insami jumatate din energia, efortul, vointa pe care, adesea, le investesc in altii, daca as acoperi si nevoile mele, as fi mai multumita si m-as simti mai iubita… de mine.

Mai, tu esti invidios! :))

Pe împrietenirea unora, domnu’ coach. :))
Cum se încarca poza personalã acilea, cã mã roade invidia pe mine, de dsta asta. :))

Draga Ioane! Ori is eu varza, ori link-ul cu pricina nu mere. :)

Hmm.. Cred ca mi-e uneori greu sa fiu eu insami… dat fiind faptul ca inca constat ca tot descoper lucuri care nu le stiam despre mine … si ma mai dau peste cap… dar in momentul in care realizez lucrurile si le pun la loc.. nu numai eu sunt eu ci si ceilalti din jurul meu.. se imprastie in spatiu instantaneu.. si e tare fain sa fii constient de asta… asa ca ce ma inspira pe mine.. este sa ii inspir pe altii… si asta porneste doar din mine si doar daca ma uit la mine ce lipseste…daca lipseste… Asa ca, mi-as dori macar sa fiu prezenta cand nu sunt eu cine sunt eu :)) Si iese.. incetul cu incetul

dap, acu vazui si io :))