Cum să-ți înfrunți frica?
Venise pe pământ să învețe, să trăiască, să fie expresie vie a voinței lui Dumnezeu. Făcuse multe, multe făcuse moșneagul, dar mai ales a fost în multe situații. Desigur, nu albise degeaba. Învățase multe, să socotească, să asculte, să vorbească frumos, să vorbească multe limbi ale semințiilor lumii, să construiască, să picteze, să admire viața și natura așa cum e ea, să se bucure de soare și de lună, de pădure, de câmpie, de pustie, de oameni. Și totuși…
Rămăsese ceva. Să se întâlnească fața în fața cu fiara. Îi era frică de ea și oriunde se ducea, avea o singură grijă. Să se ferească de ea. Știa că viața dăruită de Dumnezeu era bogată și știa că tot ferindu-se – în loc să se bucure, să trăiască, să vadă oamenii, să fie, să existe – el trăiește pentru a se feri.
În rugile sale către Dumnezeu, într-o dimineață, fu lovit de iluminare. N-ai să fii cu adevărat liber, decât atunci când ai să ucizi bestia de care ți-e frică. Acum ești vânat și fugi de ea, du-te tu după ea și vâneaz-o tu pe ea. O găsești în inima codrului.
Își luă înțeleptul arcul cu săgețile otrăvite ca să fie sigur că dacă o zgârie o să moară otrăvită. Își luă omul săgețile cu vârf ascuțit ca să poată s-o străpungă pe dihanie direct în inimă dacă nu reușește cu cele otrăvite. Își luă omul cuțitul cel de vânătoare cu care poate reteza orice inimă dintr-o lovitură și se duse spre miezul codrului. Odată ce alese să meargă să ucidă bestia inima i se deschise, pasul îi mergea mai ușor prin codru. Parcă era atras de ceva în timp ce călca ușor frunzele. Era atras nu de o lumină cu se aștepta ci de un ghem întunecat, un ghem de întuneric.
Cu cât era mai aproape cu atât inima îi bătea mai tare. Gura i se uscă, pentru că mai erau 100 de pași până la ghemul întunecos, scoase arcul, întinse mâna până la săgețile otrăvite, când țop. Zburaseră din tolba de săgeți. Nu-i nimic zise înțeleptul o să iau o săgeată cu vârf ascuțit ca să-i străpung inima de la distanță. Trase în ghemul imens cu săgeți și nimic, până le trase pe toate. Între timp fiara mormăia tot mai tare în ghemul de întuneric. Pierduse toate săgețile otrăvite și pe cele ascuțite le risipise la întâmplare pe ghem.
Se uită spre cer, spre Dumnezeu, știa că deși încercase din răsputeri să controleze ceea ce putea controla și pentru că nu mai avea decât cuțitul a zis. Doamne mă las pe mâna ta și tot am să mă confrunt cu frica cea mare, cu fiara fiarelor, întunecată, dihania, dihăniilor. Apoi intră în ghemul întunecat.
Acolo era lumină. Dihania îl aștepta. Era tare fioroasă la chip arătarea. Un fel de mistreț combinat cu urs, care-l aștepta pe înțelept cu părul zbârlit, cu colții imenși capabili să sfarme bucăți mari de piatră. Acum că am venit, nu mai e cale de întoarcere. Ori eu ori dihania și scoase cuțitul de la cingătoare îndreptându-l către grumazul dihaniei. Dihania îl strânse la piept strajnic pe înțelept în timp ce acesta încerca să-l îndese în dihanie. Dihania îl mușcă cu grijă doar cât să scape cuțitul pe jos. De disperare înțeleptul îi puse mâinile în jurul gâtului și începu să strângă cu o putere pe care n-o mai avuse niciodată. În timp ce-l strângea avu îndrăzneala să se uite în ochii dihaniei. Pe măsură ce dihania era strânsă mormăia și scotea sunete, așa ca un plânset, cât era ea de mare. Și printre lacrimile dihaniei și ploaie, pentru că între timp ploua cu găleata a putut să se vadă pe sine, să se recunoască, în ochii fiarei. Pe măsură ce strângea dihania de gât plângea și el și dihania, când îi trecu prin minte ca în loc s-o omoare, s-o iubească și s-o țină de gât cât să nu-l rănească. Pe măsură ce vărsa la dragoste și iubire în ochii dihaniei aceasta se transforma într-o ființă întocmai ca înțeleptul, numai că era albă la chip și la straie. La un moment dat zâmbi către el și era ca și cum se uita în oglindă. După ce imaginea era foarte clară, înțeleptul din fața lui se făcu vapori și dispăru.
Înțelese doar atunci că atunci când voia să ucidă și ura dihania, se ura și voia să se ucidă pe sine. Când îi ura pe alții se ura pe sine. Știa acum că doar iubirea poate să înlocuiască și să vindece frica din el și din ceilalți.
Între timp se făcu și soare. Mergea fericit mulțumindu-i lui Dumnezeu că a înțeles cum se vindecă frica.
Photo by oaspetele_de_piatra
#1 Dacă îți place te rog împărtășește postul pe twitter, pe facebook sau trimite mail unui Prieten căruia i-ar folosi.
Tweet
#2 Te invit să comentezi, să ai curajul să pui întrebări, să-ți faci vocea auzită și inima simțită.
Mulțumesc, ne vedem aici, pe Povești și Coaching.
